Renuntarea: pierdere sau castig?

Fetita se trezi de dimineata cu gandul la ziua ei, care urma sa fie in cateva zile. Stia cu siguranta ca va primi ceva de la mama ei, de la tatal ei, si poate si alte cateva persoane.Abia astepta acea zi,si avea asa multe asteptari despre ceea ce o sa i se ofere in dar.

Ziua mult asteptata sosi. De dimineata mama ei o lua in brate si ii spuse: Azi e ziua ta, si bineinteles am un cadou pentru tine. Poate si tatal tau va veni mai tarziu sa iti daruiasca ceva, si poate in cateva zile va veni si bunica ta. Dar acum vreau sa iti dau darul pe care eu l-am pregatit pentru tine. Mama scoase din buzunat o cutiuta mica in care fetita descoperi un lantisor atat de frumos, niste perle la care visase asa de mult. Erau din blastic, insa acest lucru nu mai conta pentru ea, era mult prea fericita… Apoi, asa cum mama ei spusese, mai tarziu veni si tatal cu un cadou, iar peste cateva zile si bunica. Insa preferatele ei, ramaneau perlele.

Intr-o seara, dupa cateva luni de la ziua ei, fetita se aseza in pat impreuna cu tatal ei, care, la fel ca si in fiecare seara, trebuia sa ii citeasca o povestioara. De aceasta data tatal ii puse o intrebare… Fiica mea, ma iubesti? Fetita il privi pe tatal ei si razpunse zambitoare: Bineinteles ca te iubesc tata. Atunci da-mi mie perlele pe care le-ai primit la ziua ta, raspunse tatal. De data aceasta ea il privi din nou, insa cu tristete, si nu voi sa ii dea tatalui perlele. Dupa cateva saptamani tatal ii puse din nou aceeasi intrebare fetitei, dar primi acelasi raspuns: Tata,  sunt perlele mele, imi plac foarte mult, si nu vreau sa renunt la ele. Tatal o privi trist si incepu sa ii citeasca povestea.  Trecu ceva vreme si tatl se aseza din nou langa fetita intreband-o: Fiica mea, ma iubesti? Cu lacrimi in ochi, fetita isi privi tatal si raspunse: Da tata, te iubesc. Intinse mana si ii oferi perlele, la care tinea asa de mult. Tatal o privi, zambi, isi duse mana la buzunar si ii intinse fetitei o cutie. Aceasta o deschise si descoperii inaunrul ei niste perle adevarate. Lacrimile incepusera sa curga mai puternic pe obrazul ei, insa de data aceasta erau lacrimi de bucurie. Tatal ei ii ceruse perlele, pentru ai darui ceva mai frumos in schimb. Tatal ei o iubea!!

M-am gandit mult la aceasta povestioara in ultima vreme. Am auzit-o in ultima mea zi in Argentina si mi-a atras mult atentia. Oare de ce a trebuit aceasta fetita sa astepte atat de mult pentru a primi adevaratele perle? Oare de ce nu a avut incredere in tatal ei, stiind ca acesta o iubeste? Si oare cum s-o fi simtit tatal, asteptand saptamani intregi cu adevaratele perle in buzunar si privind cum fiica lui se bucura de niste perle false. El vroia din inima sa i le ofere… da ea se bucura de ceva fara valoare…

Inca ma intreb de ce ne costa asa de mult sa avem incredere, sa renuntam, sa ne expunem, sa ne asumam un risc… Preferam confortul, lucrurile fara valoare, putinul pe care il avem acum, din dorinta de a nu-l pierde… si in schimb pierdem asa de mult din ceea ce am putea avea. Ma gandesc acum la Dumnezeu, la Tatal meu… Oare de cate ori am reactionat ca acesta fetita? Oare cat de multe lucruri am pierdut, cate binecuvantari, cate vise pe care Tata le avea pentru mine, cati oameni…? oare cate persoane puteam sa cunosc mai bine, dar m-am tinut strans de una singura? oare in cate locuri puteam sa ajung, dar m-am lipit de unul…? Si oare ce simte Tata? Cu siguranta ar vrea sa imi dea asa multe lucruri, lucruri mult mai faine decat imi pot imagina, poate ar vrea sa puna alti oameni langa mine, sa imi dea alte vise, sa ma trimita in alte locuri… si eu, cu maine inclestate la maxim, tin in bratele mele ceea ce cred eu ca e bun…

Imi dau seama ca de prea multe ori am facut lucrul asta, si continui sa il fac. Uneori poate fara sa imi dau seama, alte ori pe deplin constienta, de dragul confortului, sau poate din frica. Dar Tata are ceva mai bun, si vrea sa imi dea. Trebuie doar sa fiu gata sa ii dau perlele mele. Ale Lui sunt intotdeauna de valoare. El nu o sa imi ceara niciodata un lucru fara sa imi dea ceva in schimb. Si ceea ce El da in schimb, e mult mai pretios, mult mai bun…

Renuntarea nu e o pierdere… e intotdeauna un castig. Imi doresc sa cred asta cu adevarat si sa actionez ca atare, atunci cand Tata imi cere ceva. Nu as vrea ca atunci cand o sa ajung la El, sa imi spuna: aveam asa multe lucruri sa iti dau, asa multe vise pentru tine, dar nu ai vrut sa le primesti. Vreau ca in momentul in care o sa imi vad Tatal, sa ma priveasca si sa imi spuna: Am implinit tot ce am avut de implinit cu tine, toate visele pe care le aveam pentru tine au devenit realitate, ti-am dat tot ce vroiam sa iti dau, pentru ca ai fost gata sa le primesti!!! Asta e ceea ce vreau sa imi spuna Tata, cand il voi strange in brate!!!